In bucataria de vara de la tara nu exista sa nu te napadeasca mustele imediat cum incepi sa pregatesti cate ceva de mancare. Cum sa fac sa gasesc cela mai bune solutii de combaterea mustelor? Aceasta este intrebarea pe care mi-o tot pun de cateva sezoane incoace pentru ca efectiv, dupa cum bine stiti, daca lasi ceva descoperit mustele depun imediat oua si alimentele respective nu se mai pot manca. Plus ca sunt foarte deranjante nu mai este vorba doar despre faptul ca iti distrug mancare, ci faptul ca bazaie incontinuu si nu te lasa in pace. La inceput am incercat solutia cu lampa cu ultraviolete pentru, dar din pacate am ales o lampa cu mai putina putere si nu facut fata. Apoi am decis sa atarn prin toata bucataria benzile acelea lipicioase. dar solutia este destul de dizgratioasa si nu o consider potrivita. Sau cel putin nu este potrivita pentru mine si pentru familia mea pentru ca toti suntem mai slabi de inger si nu ne place sa vedem asa ceva, mai ales ca acele muste dupa ce se lipesc incep sa si cada, si bineinteles ca exista riscul sa iti cada in mancare cand te astepti mai putin. Si cui i-ar placea sa se trezeasca cu o musca in farfurie fix cand ii este lumea mai draga?
Si ma enervez si spun ca este pacat pentru ca e asa frumos sa iti petreci timpul afara, sa stai la masa, sa savurezi o cafea, sa stai la o vorba cu familia sau cu un prieten drag. Tot timpul cand stateam la bloc ma plangeam ca uite, ca nu am si eu unde sa ies sa stau la o cafea, acum ma plang ca desi am unde sa imi petrec timpul intr-un mod frumos sunt deranjata de mustele care nu imi dau pace si nu mai stiu cum sa scap de ele, ce solutie sa mai adopt pentru combaterea mustelor si pana la urma cred ca cel mai bine ar fi sa contractez o firma specializata in dezinsectie Bucuresti .
Vladimir sau Dimitri. Tot una.
Hmm…băiatul deştept din vest! Slab, fleşcăit, fără dragoste şi respect faţă de ţară şi femei. Nici o plăcere nu poate fi mai mare decât aceea de a-l strivi!
L-am urmărit mulţi ani…foarte mulţi ani. Am studiat bărbatul american, bărbatul NATO, bărbatul UE. Parfumat şi împopoţonat. Te compari tu cu mine şi cu malacii mei ?
Îţi place să vorbeşti mult şi prost. Despre orice.
Îţi faci duşman, vorbeşti cu duşmanul. Îi strângi mâna, îl pupi şi pe obraz şi în fund. Nu aşa se câştigă respectul.
Pe când eu…eu dacă îmi fac un duşman…duşmanul dispare. Dau un telefon la prieten, spun salut, glumim puţin, şi gata. După două zile, prietenul trimite email scurt: Gata duşmanul.
Eu sunt Vladimir, eu pot fi Preşedinte, eu pot fi în top. Mie nu îmi bagă nimeni pumnul în gură.
Am voturile în mâna. Câştig voturi! Foarte mulţi băieţi puternici din Rusia îl votează pe Vladimir. Mă uit la tine cum pierzi voturile. Păi tu eşti bărbat ? Bărbaţii nu pierd voturi. Bărbaţii câştigă voturi!
Eu sunt Vladimir. Am gaz. Muuuuult gaz. Vrei gazul meu? Bineînţeles că vrei gazul meu. Dacă îţi spun că ţi-l dau, dar numai dacă o faci pe domnişoara cu mine, îţi pui imediat rochia pe tine. Iubeşti gazul meu, eşti îndrăgostit de gazul meu. Dar cât de mult ţi-l doreşti? Pune rochia pe tine ! Acum!
L-am urmărit mulţi ani…foarte mulţi ani. Am studiat bărbatul american, bărbatul NATO, bărbatul UE. Parfumat şi împopoţonat. Te compari tu cu mine şi cu malacii mei ?
Îţi place să vorbeşti mult şi prost. Despre orice.
Îţi faci duşman, vorbeşti cu duşmanul. Îi strângi mâna, îl pupi şi pe obraz şi în fund. Nu aşa se câştigă respectul.
Pe când eu…eu dacă îmi fac un duşman…duşmanul dispare. Dau un telefon la prieten, spun salut, glumim puţin, şi gata. După două zile, prietenul trimite email scurt: Gata duşmanul.
Eu sunt Vladimir, eu pot fi Preşedinte, eu pot fi în top. Mie nu îmi bagă nimeni pumnul în gură.
Am voturile în mâna. Câştig voturi! Foarte mulţi băieţi puternici din Rusia îl votează pe Vladimir. Mă uit la tine cum pierzi voturile. Păi tu eşti bărbat ? Bărbaţii nu pierd voturi. Bărbaţii câştigă voturi!
Eu sunt Vladimir. Am gaz. Muuuuult gaz. Vrei gazul meu? Bineînţeles că vrei gazul meu. Dacă îţi spun că ţi-l dau, dar numai dacă o faci pe domnişoara cu mine, îţi pui imediat rochia pe tine. Iubeşti gazul meu, eşti îndrăgostit de gazul meu. Dar cât de mult ţi-l doreşti? Pune rochia pe tine ! Acum!
“fără nicio noimă şi inutil de fantastic”
Am intrat în mini-depresie de la vreme. Nu simt că aş exista nici în Bucureşti, nici În Madrid. Nu simt că am familie dar nici că nu am. Pentru că am, pentru că sunt…şi dintr-o dată nu mai am şi nu mai sunt. E greu să-mi explic şi mie, e greu să mă fac să realizez unde mă aflu şi ce am. Ştiu ce-mi doresc.
Uneori mă simt inutilă, nelipsindu-i nimănui…doar mie si vreau sa ma joc jocuri cu barbie - http://www.xjocuri.com/jocuri-barbie.html -. Când mă vreau mai blândă sau mai rea.
Citesc din nou Eliade. Mă simt bine când îl citesc, mă regăsesc sau îmi doresc să mă identific cu personajele lui din jocuri de fete. Mi-a plăcut mult “Huliganii”. Şi când l-am descoperit pe Petru Anicet bineînţeles că mi-a venit în minte Chopin. Atunci l-am ascultat ore în şir. Are şi Clayderman o piesă: I like Chopin. Şi începe cu sunetul mării. Iar eu o ascultam pe plajă. Auzeam şi marea mea şi pe a lui Clayderman…şi regretam.
Am dat nas în nas cu realitatea de aici, cu ştirile groaznice. Nu m-am uitat la tv pe posturile româneşti de multă vreme. Şi acum aflu că profesoara unui prieten, om politic cică, i-a făcut sex oral unuia şi că Udrea a croşetat în direct la Realitatea. Şi mi s-a făcut scârbă. Am schimbat posturile. Am închis tv-ul. Am deschis muzica. Am închis muzica, am deschis tv-ul. Am citit păreri pe net.
Toţi critică femeia aceea pentru că i-a făcut sex oral unui personaj x. Şi unii bărbaţi îi spun că e patetică, e josnică. Alţii scriu că s-au bucurat că au văzut filmuleţul şi că e tare. Şi mie mi se face scârbă de părerile lor. De parcă nu-şi doresc toţi ca femeile lor să le facă sex oral, şi de parcă nu toţi practică asta în dormitor. Iar apoi în faţa lumii îl iau ca pe un act josnic.
Sau poate îl iau ca pe un act josnic ştiind că are un copil acasă şi un soţ, iar cel căruia i-a făcut “favorul” era un necunoscut. Ah, acum m-am prins. De aia comentează toţi. Aici era imoralitatea. Şi bineînţeles pentru că un om politic trebuie să fie demn de funcţia pe care o pretinde, o are sau doreşte a o avea. Gata, în scris m-am luminat!
Dar de ce scriu eu despre astfel de josnicii? Ah, de la depresie şi scârbă. Şi m-am găsit să mi le exprim aici pe blog şi după aia să-mi spună lumea că sunt frustrată. Chiar, lumea! De când am uitat de ea! Cu lumea din copilăria mea am rupt legătura. Mi s-a părut ipocrită şi am lăsat-o acolo, la locul ei veşnic, cu veşnicele ei idei. Incredibil dar nu mi-a mai păsat de părerea ei!
Cu altă lumea care îmi înconjoară familia şi care a făcut cândva şi ea parte din copilăria mea, încă nu am ajuns la o înţelegere. Bineînţeles e vorba de înţelegerea din partea mea. Că din partea ei nu vreau să o am. Prefer să par mai specimen aşa în faţa ei decât să-i spun cine sunt.
Şi ea se uită la mine şi mă salută zâmbind, dar de fapt sub zâmbetul acela se ascunde compătimire. Aşa simt eu. Şi parcă gândeşte: uite-o şi pe asta! Săraca, ce-o fi de viaţa ei uitată pe acolo prin România!?
Şi lumea asta mă întreabă de fiecare dată aceleaşi lucruri. E imbecilă după părerea mea. Mă întreabă binecunoscutul “cemaifaci”, de parcă nu mă văd că sunt bine, mă ţin pe picioare şi trăiesc. Apoi unde mi-e iubitul şi când mă mărit. Şi eu mă abţin tare. Şi zâmbesc politicos. Apoi mă întreb acasă de ce o fute grija pe lume de viaţa mea. Pardon, am scris un cuvânt urât.
Revenind la ea, la lume…ce-i pasă de mine? Ideea e că nu-i pasă de mine în mod special, ci dacă eu o duc cumva mai bine decât ea. Să ştie dacă se oftică sau nu la masa de prânz împreună cu familia.
Şi doamnele acelea sau domnişoarele(deşi e un cuvant prea elegant pentru statutul lor de fătuci analfabete care se îmbracă de la Zara) nu ştiu decât să se coafeze la oglindă şi să discute vieţile altora. Eu le cred ţoape. Dar nu le spun chiar aşa în faţă că nu vreau să li se scurgă rimelul. Şi nu m-ar crede. Că ele acolo în lumea lor nu-şi dau seama că-s penibile. Ele se văd normale, iar când un creier e îngust nu ai cum să-l lăţeşti cu diferite argumente. Că aşa e el, aşa a rămas… nu a putut evolua.
Şi în lumea asta toate doamnele s-au căsătorit la 18 ani ca bunica. Şi bărbaţii lor au 20 de ani. Şi cică ei formează familii şi sunt fericiţi. Sunt fericiţi pentru că se îmbracă de la magazine bune şi că au maşini.
Bine, acum sunt puţin mai trişti că e criză economică. Şi nu mai au timp până la 50 de ani să-şi plătească rata apartamentului de la etajul 4. Şi banca a spus că le ia apartamentele. Şi nu mai au nici locuri de muncă. Că e criză. Şi nu mai au cu ce să se laude. Că trebuie să se întoarcă în România. Şi aici cu românul nu-i merge.
Plus că s-a obişnuit cu luxul de acolo şi cu aerele de superioritate…financiară. Iar în propria lor ţară nu mai ştiu să se exprime corect. Nu că ar fi ştiut vreodată, dar nu mai ştiu nici prost cum o făceau înainte. Şi îi critică românii că-s analfabeţi. Şi ei se simt prost în propria lor ţară. Şi spun că era mai bine la străini. Posibil. Mie nu-mi pasă de lume. Şi mi-ar plăcea ca nici ei să nu-i pese de mine.
Dar ea se încăpăţânează să mă facă s-o iau în seamă. Şi nu vreau. Că mi-am propus să fiu mai calmă, cum eu sunt impulsivă din fire.
Şi răspund sec că fac bine. Şi ea crede că sunt fiţoasă. Eu cred că nu avem nimic în comun. Nu mă interesează nimic din viaţa lumii şi din motivul acesta nu pun întrebări. Doar răspund că sunt bine şi îmi doresc să dispar din faţa ei.
Şi lumea pe care eu o credeam ok, mă întreabă apoi cât costă în ţară să-ţi pui extensii. Şi mie îmi vine să vomit. Pentru că sunt sătulă de lumea superficială. Pentru că am ajuns la limită. Mă enervează la culme bibelourile goale pe interior. Dacă ţi-a scăpat din mână s-a spart. Iar în interior nu există nimic. Şi regret că mi-am pierdut timpul cu bibelouri care păreau pline pe interior. Şi mi-aş dori să îmi pot da seama mai repede atunci când joacă teatru şi să le spun să plece din viaţa mea. Nu am nevoie de ipocriţi. Nu vreau să mă amăgesc, să-mi fac speranţe iar apoi să descopăr adevărul. Exerciţiul ăsta îl repet de ceva vreme. Şi m-am plictisit de acest ciclu.
Azi oamenii se deschid foarte greu. Constat că e aproape imposibil să îţi mai poţi exprima o părere pertinentă. Imediat primeşti o etichetă, sau un contra-argument care sună a “mai-bine-tăceai”. Şi intervine confuzia. Nu mai ştiu sigur ce fac rău sau ce fac bine.Pentru că ce pare rău pentru mine, pentru alţii e bine. Şi invers.
Şi vreau să mă corectez, să acţionez altfel pe viitor pentru a nu repeta greşeala. Iar pe viitor acea greşeală pe care tot m-am chinuit să n-o repet, este o realitate necesară pentru unii. Şi nu mai ştiu cum să mă transform. Pentru că dacă sunt EU, lumea nu mă înţelege. Se uită la mine ca la un specimen. Şi am mai spus că mi-e scârbă de privirea aia. Şi că o recunosc după zâmbete. De aia mi se face silă de lume când mă întreabă cum am putut sta singură de la o vârstă aşa de fragedă? Ce-ţi pasă? Oare mă înţelegi? Pui întrebarea ca să faci conversaţie şi te miri, şi mă priveşti din nou ca pe un specimen.
După o întâlnire cu lumea, mi se face dor să stau inchisă în spaţiul meu şi cu lucrurile mele. E plictisitoare, nu de alta. Dar ea se vede perfectă din toate punctele de vedere. Şi eu nu vreau să o schimb, că nu sunt Miss Univers ca să vreau asta. Îmi doresc doar să nu o mai fută grija de viaţa mea.
Uneori mă simt inutilă, nelipsindu-i nimănui…doar mie si vreau sa ma joc jocuri cu barbie - http://www.xjocuri.com/jocuri-barbie.html -. Când mă vreau mai blândă sau mai rea.
Citesc din nou Eliade. Mă simt bine când îl citesc, mă regăsesc sau îmi doresc să mă identific cu personajele lui din jocuri de fete. Mi-a plăcut mult “Huliganii”. Şi când l-am descoperit pe Petru Anicet bineînţeles că mi-a venit în minte Chopin. Atunci l-am ascultat ore în şir. Are şi Clayderman o piesă: I like Chopin. Şi începe cu sunetul mării. Iar eu o ascultam pe plajă. Auzeam şi marea mea şi pe a lui Clayderman…şi regretam.
Am dat nas în nas cu realitatea de aici, cu ştirile groaznice. Nu m-am uitat la tv pe posturile româneşti de multă vreme. Şi acum aflu că profesoara unui prieten, om politic cică, i-a făcut sex oral unuia şi că Udrea a croşetat în direct la Realitatea. Şi mi s-a făcut scârbă. Am schimbat posturile. Am închis tv-ul. Am deschis muzica. Am închis muzica, am deschis tv-ul. Am citit păreri pe net.
Toţi critică femeia aceea pentru că i-a făcut sex oral unui personaj x. Şi unii bărbaţi îi spun că e patetică, e josnică. Alţii scriu că s-au bucurat că au văzut filmuleţul şi că e tare. Şi mie mi se face scârbă de părerile lor. De parcă nu-şi doresc toţi ca femeile lor să le facă sex oral, şi de parcă nu toţi practică asta în dormitor. Iar apoi în faţa lumii îl iau ca pe un act josnic.
Sau poate îl iau ca pe un act josnic ştiind că are un copil acasă şi un soţ, iar cel căruia i-a făcut “favorul” era un necunoscut. Ah, acum m-am prins. De aia comentează toţi. Aici era imoralitatea. Şi bineînţeles pentru că un om politic trebuie să fie demn de funcţia pe care o pretinde, o are sau doreşte a o avea. Gata, în scris m-am luminat!
Dar de ce scriu eu despre astfel de josnicii? Ah, de la depresie şi scârbă. Şi m-am găsit să mi le exprim aici pe blog şi după aia să-mi spună lumea că sunt frustrată. Chiar, lumea! De când am uitat de ea! Cu lumea din copilăria mea am rupt legătura. Mi s-a părut ipocrită şi am lăsat-o acolo, la locul ei veşnic, cu veşnicele ei idei. Incredibil dar nu mi-a mai păsat de părerea ei!
Cu altă lumea care îmi înconjoară familia şi care a făcut cândva şi ea parte din copilăria mea, încă nu am ajuns la o înţelegere. Bineînţeles e vorba de înţelegerea din partea mea. Că din partea ei nu vreau să o am. Prefer să par mai specimen aşa în faţa ei decât să-i spun cine sunt.
Şi ea se uită la mine şi mă salută zâmbind, dar de fapt sub zâmbetul acela se ascunde compătimire. Aşa simt eu. Şi parcă gândeşte: uite-o şi pe asta! Săraca, ce-o fi de viaţa ei uitată pe acolo prin România!?
Şi lumea asta mă întreabă de fiecare dată aceleaşi lucruri. E imbecilă după părerea mea. Mă întreabă binecunoscutul “cemaifaci”, de parcă nu mă văd că sunt bine, mă ţin pe picioare şi trăiesc. Apoi unde mi-e iubitul şi când mă mărit. Şi eu mă abţin tare. Şi zâmbesc politicos. Apoi mă întreb acasă de ce o fute grija pe lume de viaţa mea. Pardon, am scris un cuvânt urât.
Revenind la ea, la lume…ce-i pasă de mine? Ideea e că nu-i pasă de mine în mod special, ci dacă eu o duc cumva mai bine decât ea. Să ştie dacă se oftică sau nu la masa de prânz împreună cu familia.
Şi doamnele acelea sau domnişoarele(deşi e un cuvant prea elegant pentru statutul lor de fătuci analfabete care se îmbracă de la Zara) nu ştiu decât să se coafeze la oglindă şi să discute vieţile altora. Eu le cred ţoape. Dar nu le spun chiar aşa în faţă că nu vreau să li se scurgă rimelul. Şi nu m-ar crede. Că ele acolo în lumea lor nu-şi dau seama că-s penibile. Ele se văd normale, iar când un creier e îngust nu ai cum să-l lăţeşti cu diferite argumente. Că aşa e el, aşa a rămas… nu a putut evolua.
Şi în lumea asta toate doamnele s-au căsătorit la 18 ani ca bunica. Şi bărbaţii lor au 20 de ani. Şi cică ei formează familii şi sunt fericiţi. Sunt fericiţi pentru că se îmbracă de la magazine bune şi că au maşini.
Bine, acum sunt puţin mai trişti că e criză economică. Şi nu mai au timp până la 50 de ani să-şi plătească rata apartamentului de la etajul 4. Şi banca a spus că le ia apartamentele. Şi nu mai au nici locuri de muncă. Că e criză. Şi nu mai au cu ce să se laude. Că trebuie să se întoarcă în România. Şi aici cu românul nu-i merge.
Plus că s-a obişnuit cu luxul de acolo şi cu aerele de superioritate…financiară. Iar în propria lor ţară nu mai ştiu să se exprime corect. Nu că ar fi ştiut vreodată, dar nu mai ştiu nici prost cum o făceau înainte. Şi îi critică românii că-s analfabeţi. Şi ei se simt prost în propria lor ţară. Şi spun că era mai bine la străini. Posibil. Mie nu-mi pasă de lume. Şi mi-ar plăcea ca nici ei să nu-i pese de mine.
Dar ea se încăpăţânează să mă facă s-o iau în seamă. Şi nu vreau. Că mi-am propus să fiu mai calmă, cum eu sunt impulsivă din fire.
Şi răspund sec că fac bine. Şi ea crede că sunt fiţoasă. Eu cred că nu avem nimic în comun. Nu mă interesează nimic din viaţa lumii şi din motivul acesta nu pun întrebări. Doar răspund că sunt bine şi îmi doresc să dispar din faţa ei.
Şi lumea pe care eu o credeam ok, mă întreabă apoi cât costă în ţară să-ţi pui extensii. Şi mie îmi vine să vomit. Pentru că sunt sătulă de lumea superficială. Pentru că am ajuns la limită. Mă enervează la culme bibelourile goale pe interior. Dacă ţi-a scăpat din mână s-a spart. Iar în interior nu există nimic. Şi regret că mi-am pierdut timpul cu bibelouri care păreau pline pe interior. Şi mi-aş dori să îmi pot da seama mai repede atunci când joacă teatru şi să le spun să plece din viaţa mea. Nu am nevoie de ipocriţi. Nu vreau să mă amăgesc, să-mi fac speranţe iar apoi să descopăr adevărul. Exerciţiul ăsta îl repet de ceva vreme. Şi m-am plictisit de acest ciclu.
Azi oamenii se deschid foarte greu. Constat că e aproape imposibil să îţi mai poţi exprima o părere pertinentă. Imediat primeşti o etichetă, sau un contra-argument care sună a “mai-bine-tăceai”. Şi intervine confuzia. Nu mai ştiu sigur ce fac rău sau ce fac bine.Pentru că ce pare rău pentru mine, pentru alţii e bine. Şi invers.
Şi vreau să mă corectez, să acţionez altfel pe viitor pentru a nu repeta greşeala. Iar pe viitor acea greşeală pe care tot m-am chinuit să n-o repet, este o realitate necesară pentru unii. Şi nu mai ştiu cum să mă transform. Pentru că dacă sunt EU, lumea nu mă înţelege. Se uită la mine ca la un specimen. Şi am mai spus că mi-e scârbă de privirea aia. Şi că o recunosc după zâmbete. De aia mi se face silă de lume când mă întreabă cum am putut sta singură de la o vârstă aşa de fragedă? Ce-ţi pasă? Oare mă înţelegi? Pui întrebarea ca să faci conversaţie şi te miri, şi mă priveşti din nou ca pe un specimen.
După o întâlnire cu lumea, mi se face dor să stau inchisă în spaţiul meu şi cu lucrurile mele. E plictisitoare, nu de alta. Dar ea se vede perfectă din toate punctele de vedere. Şi eu nu vreau să o schimb, că nu sunt Miss Univers ca să vreau asta. Îmi doresc doar să nu o mai fută grija de viaţa mea.
Când sunt bărbaţii idioţi simpatici
Când sunt? În faţa unui bebe sunt aşa. Mai ales dacă este vorba de bebele lor. Îl aşteaptă nerăbdători cu gândul că va fi un baiat şi că îl vor învaţa ei tot ce trebuie să ştie un bărbat. Şi sunt aşa idioţi simpatici! Că în ziua când se naşte bebele ei leşină de prostuţi ce sunt, şi le tremură mâinile şi încep să plângă. Apoi dau de băut la toată lumea că a luat viaţă descendentul bărbatului cel mai important de pe Planetă: EL. Şi se uită ca un animal simpatic la toate lucruşoarele utile pentru un bebeluş şi începe s-o întrebe pe ea: mami, dar asta pentru ce e? Şi bebele zâmbeşte din pătuţ: ce plost e tăticu!!! Hihihi!
Şi ea îi priveşte pe amândoi şi îi adoră. Şi pe EL, chiar dacă în timpul naşterii ar fi trebuit să-şi ia un bici şi să-l plesnească pe spate ca să simtă şi el un pic din durere.
Îi priveşte şi nu ştie cui să se adreseze: ţe e mămica, elai tu mic şi plostănac? Da mămica? Nu stiai tu nimic, elai un idiot simpatic? Să pupe mămica un dobitoc!
Madrid-Palacio Real
În Madrid poţi face poze la nesfârşit. E imposibil să nu găseşti o plaza, un parc, o catedrală, ceva de vizitat la fiecare staţie de metrou. Metroul este cea mai bună cale de a te deplasa dintr-o parte în alta a oraşului în condiţiile în care ei au 12 linii de metrou. Chiar dacă infrastructura este foarte bună, tot se creează cozi interminabile de maşini. Aşa că unii îşi lasă maşinile în apropierea staţiilor după care coboară şi iau metroul. Metrourile bineînţeles trec din 2 în doua minute. Sau la 3. În week-end la 5 sau la 7.
Am observat că au pus şi la noi în staţiile de metrouri monitoare pentru indicarea timpului. Ce nu înţeleg eu este faptul că pe monitoare scrie numărul minutelor de când a plecat ultimul metrou. Logic, pentru mine, e să scrie cât timp mai este până la următorul metrou. Că nu mă interesează când a trecut ultimul, vreau să ştiu cât mai stau în staţie în aşteptarea următorului. Nu înţeleg nici faptul pentru care exista 4 astfel de monitoare pe un peron micuţ în care nu sunt necesare mai mult de 2. Cel puţin ăştia din Europa aşa procedează. Presupun doar că e vorba de un steag la prefectură, unul la primărie…7. Cât e bucata de monitor?
Într-o duminică am ieşit din casă şi timp de câteva ore am luat centrul Madridului la picior printre străduţe. Găseşti de toate: baruri, cartiere chinezeşti, terase luate cu asalt de madrileni, pieţe unde zburdă copii, bătrâni ieşiţi la plimbare, căţei, purcei şi porumbei. Madridul e viu. Mi-ar plăcea să fie şi la noi aşa. Să ies pe stradă în week-end, să iau Bucureştiul la picior, să văd tot felul de oameni, să simt că e viaţă în jurul meu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)