“fără nicio noimă şi inutil de fan­tastic”

Am intrat în mini-depresie de la vreme. Nu simt că aş exista nici în Bucureşti, nici În Madrid. Nu simt că am familie dar nici că nu am. Pentru că am, pentru că sunt…şi dintr-o dată nu mai am şi nu mai sunt. E greu să-mi explic şi mie, e greu să mă fac să realizez unde mă aflu şi ce am. Ştiu ce-mi doresc.

Uneori mă simt inutilă, nelipsindu-i nimănui…doar mie si vreau sa ma joc jocuri cu barbie - http://www.xjocuri.com/jocuri-barbie.html -. Când mă vreau mai blândă sau mai rea.

Citesc din nou Eliade. Mă simt bine când îl citesc, mă regăsesc sau îmi doresc să mă identific cu personajele lui din jocuri de fete. Mi-a plăcut mult “Huliganii”. Şi când l-am descoperit pe Petru Anicet bineînţeles că mi-a venit în minte Chopin. Atunci l-am ascultat ore în şir. Are şi Clayderman o piesă: I like Chopin. Şi începe cu sunetul mării. Iar eu o ascultam pe plajă. Auzeam şi marea mea şi pe a lui Clayderman…şi regretam.

Am dat nas în nas cu realitatea de aici, cu ştirile groaznice. Nu m-am uitat la tv pe posturile româneşti de multă vreme. Şi acum aflu că profesoara unui prieten, om politic cică, i-a făcut sex oral unuia şi că Udrea a croşetat în direct la Realitatea. Şi mi s-a făcut scârbă. Am schimbat posturile. Am închis tv-ul. Am deschis muzica. Am închis muzica, am deschis tv-ul. Am citit păreri pe net.

Toţi critică femeia aceea pentru că i-a făcut sex oral unui personaj x. Şi unii bărbaţi îi spun că e patetică, e josnică. Alţii scriu că s-au bucurat că au văzut filmuleţul şi că e tare. Şi mie mi se face scârbă de părerile lor. De parcă nu-şi doresc toţi ca femeile lor să le facă sex oral, şi de parcă nu toţi practică asta în dormitor. Iar apoi în faţa lumii îl iau ca pe un act josnic.

Sau poate îl iau ca pe un act josnic ştiind că are un copil acasă şi un soţ, iar cel căruia i-a făcut “favorul” era un necunoscut. Ah, acum m-am prins. De aia comentează toţi. Aici era imoralitatea. Şi bineînţeles pentru că un om politic trebuie să fie demn de funcţia pe care o pretinde, o are sau doreşte a o avea. Gata, în scris m-am luminat!

Dar de ce scriu eu despre astfel de josnicii? Ah, de la depresie şi scârbă. Şi m-am găsit să mi le exprim aici pe blog şi după aia să-mi spună lumea că sunt frustrată. Chiar, lumea! De când am uitat de ea! Cu lumea din copilăria mea am rupt legătura. Mi s-a părut ipocrită şi am lăsat-o acolo, la locul ei veşnic, cu veşnicele ei idei. Incredibil dar nu mi-a mai păsat de părerea ei!

Cu altă lumea care îmi înconjoară familia şi care a făcut cândva şi ea parte din copilăria mea, încă nu am ajuns la o înţelegere. Bineînţeles e vorba de înţelegerea din partea mea. Că din partea ei nu vreau să o am. Prefer să par mai specimen aşa în faţa ei decât să-i spun cine sunt.

Şi ea se uită la mine şi mă salută zâmbind, dar de fapt sub zâmbetul acela se ascunde compătimire. Aşa simt eu. Şi parcă gândeşte: uite-o şi pe asta! Săraca, ce-o fi de viaţa ei uitată pe acolo prin România!?

Şi lumea asta mă întreabă de fiecare dată aceleaşi lucruri. E imbecilă după părerea mea. Mă întreabă binecunoscutul “cemaifaci”, de parcă nu mă văd că sunt bine, mă ţin pe picioare şi trăiesc. Apoi unde mi-e iubitul şi când mă mărit. Şi eu mă abţin tare. Şi zâmbesc politicos. Apoi mă întreb acasă de ce o fute grija pe lume de viaţa mea. Pardon, am scris un cuvânt urât.

Revenind la ea, la lume…ce-i pasă de mine? Ideea e că nu-i pasă de mine în mod special, ci dacă eu o duc cumva mai bine decât ea. Să ştie dacă se oftică sau nu la masa de prânz împreună cu familia.

Şi doamnele acelea sau domnişoarele(deşi e un cuvant prea elegant pentru statutul lor de fătuci analfabete care se îmbracă de la Zara) nu ştiu decât să se coafeze la oglindă şi să discute vieţile altora. Eu le cred ţoape. Dar nu le spun chiar aşa în faţă că nu vreau să li se scurgă rimelul. Şi nu m-ar crede. Că ele acolo în lumea lor nu-şi dau seama că-s penibile. Ele se văd normale, iar când un creier e îngust nu ai cum să-l lăţeşti cu diferite argumente. Că aşa e el, aşa a rămas… nu a putut evolua.

Şi în lumea asta toate doamnele s-au căsătorit la 18 ani ca bunica. Şi bărbaţii lor au 20 de ani. Şi cică ei formează familii şi sunt fericiţi. Sunt fericiţi pentru că se îmbracă de la magazine bune şi că au maşini.

Bine, acum sunt puţin mai trişti că e criză economică. Şi nu mai au timp până la 50 de ani să-şi plătească rata apartamentului de la etajul 4. Şi banca a spus că le ia apartamentele. Şi nu mai au nici locuri de muncă. Că e criză. Şi nu mai au cu ce să se laude. Că trebuie să se întoarcă în România. Şi aici cu românul nu-i merge.

Plus că s-a obişnuit cu luxul de acolo şi cu aerele de superioritate…financiară. Iar în propria lor ţară nu mai ştiu să se exprime corect. Nu că ar fi ştiut vreodată, dar nu mai ştiu nici prost cum o făceau înainte. Şi îi critică românii că-s analfabeţi. Şi ei se simt prost în propria lor ţară. Şi spun că era mai bine la străini. Posibil. Mie nu-mi pasă de lume. Şi mi-ar plăcea ca nici ei să nu-i pese de mine.

Dar ea se încăpăţânează să mă facă s-o iau în seamă. Şi nu vreau. Că mi-am propus să fiu mai calmă, cum eu sunt impulsivă din fire.

Şi răspund sec că fac bine. Şi ea crede că sunt fiţoasă. Eu cred că nu avem nimic în comun. Nu mă interesează nimic din viaţa lumii şi din motivul acesta nu pun întrebări. Doar răspund că sunt bine şi îmi doresc să dispar din faţa ei.

Şi lumea pe care eu o credeam ok, mă întreabă apoi cât costă în ţară să-ţi pui extensii. Şi mie îmi vine să vomit. Pentru că sunt sătulă de lumea superficială. Pentru că am ajuns la limită. Mă enervează la culme bibelourile goale pe interior. Dacă ţi-a scăpat din mână s-a spart. Iar în interior nu există nimic. Şi regret că mi-am pierdut timpul cu bibelouri care păreau pline pe interior. Şi mi-aş dori să îmi pot da seama mai repede atunci când joacă teatru şi să le spun să plece din viaţa mea. Nu am nevoie de ipocriţi. Nu vreau să mă amăgesc, să-mi fac speranţe iar apoi să descopăr adevărul. Exerciţiul ăsta îl repet de ceva vreme. Şi m-am plictisit de acest ciclu.

Azi oamenii se deschid foarte greu. Constat că e aproape imposibil să îţi mai poţi exprima o părere pertinentă. Imediat primeşti o etichetă, sau un contra-argument care sună a “mai-bine-tăceai”. Şi intervine confuzia. Nu mai ştiu sigur ce fac rău sau ce fac bine.Pentru că ce pare rău pentru mine, pentru alţii e bine. Şi invers.

Şi vreau să mă corectez, să acţionez altfel pe viitor pentru a nu repeta greşeala. Iar pe viitor acea greşeală pe care tot m-am chinuit să n-o repet, este o realitate necesară pentru unii. Şi nu mai ştiu cum să mă transform. Pentru că dacă sunt EU, lumea nu mă înţelege. Se uită la mine ca la un specimen. Şi am mai spus că mi-e scârbă de privirea aia. Şi că o recunosc după zâmbete. De aia mi se face silă de lume când mă întreabă cum am putut sta singură de la o vârstă aşa de fragedă? Ce-ţi pasă? Oare mă înţelegi? Pui întrebarea ca să faci conversaţie şi te miri, şi mă priveşti din nou ca pe un specimen.

După o întâlnire cu lumea, mi se face dor să stau inchisă în spaţiul meu şi cu lucrurile mele. E plictisitoare, nu de alta. Dar ea se vede perfectă din toate punctele de vedere. Şi eu nu vreau să o schimb, că nu sunt Miss Univers ca să vreau asta. Îmi doresc doar să nu o mai fută grija de viaţa mea.